Spaniolii îi numesc pe tinerii care nici nu mai studiază și nici nu lucrează încă, “Ni-Ni”. Desigur este un termen zeflemitor, trist și dureros deopotrivă. Doar pentru cei care locuiesc în lumea lor este ușor de înțeles de ce este atât de tristă această etichetă şi atât de greu de purtat…Transpunând expresia, relativ nouă în vocabularul spaniol, în realitatea comunității românești din Spania, am putea-o traduce astfel: nici din România, nici din Spania, adică tot un fel de “Ni-Ni” dar pe o scara mult mai largă și, implicit, mult mai dureroasă și mai greu de dus. Nu este ușor să te întorci în România și să iți dai seama că nu-ți mai găsești locul acolo, așa cum nu este ușor nici să locuiești în Spania, cu sentimentul că nu aparții acestei culturi. În Spania, Portugalia, Italia, Franța, aceeași poveste, peste tot.
Sunt mulți părinți români care insistă ca fiii lor să privească “înainte”, să se integreze în societatea spaniolă și să nu se mai uite înapoi. Acești părinți sunt cei care vorbesc cu copiii lor acasa o spaniolă stricată, de toate, numai corectă nu. Sunt și părinți români, mai puțini, e drept, care insistă să păstreze în sufletul copiilor legăturile cu rădăcinile, cu familia de acasă, în limba maternă. Cum fac asta? Vorbind cu ei acasă românește. Și mai există o categorie de părinți, mai norocoși, cei mai responsabili, aș îndrăzni să spun, care depășeşte pragul legăturii sentimentale și le oferă copiilor o educație lingvistică și culturală corectă, organizată și, foarte important, gratuită, despre tot ce înseamnă Limba, Cultura și Civilizația Românească. Anul acesta se împlinesc 15 ani de când părinții români emigranți din Spania își duc copilașii, câte două ore, săptămânal, după amiaza, la cursurile extrașcolare de LCCR.
Cursul de LCCR a fost conceput în 2007, pe vremea guvernului Tăriceanu, ministrul Educației fiind , la vremea respectivă, Cristian Adomnitei și organizat de la începuturile sale de către Institutul Limbii Române din București, instituție subordonată Ministerului Educației din România. Organizat, la început, în două țări cu comunități mai mari de români, în Italia și Spania, cursul a ajuns să fie predat astăzi în șapte tari: Belgia, Franța, Italia, Irlanda, Marea Britania, Portugalia și Spania. Zeci de mii de copii români au beneficiat, în toți acești ani, de descoperirea tainelor scrisului și cititului în limba maternă, de posibilitatea de a dialoga, de a descoperi valori ale trecutului și prezentului românesc, de a participa la manifestări culturale organízate în scopul cunoașterii și păstrării tradițiilor românești. Mulți dintre ei s-au întors în România iar acest curs le-a facilitat integrarea în şcoala românească.
Este un lucru deosebit de frumos și de valoros pe care statul român l-a făcut pentru copiii săi din afara granițelor țării!
Profesorii de LCCR care predau acest curs sunt angajați cu statut de colaboratori, pe baza unui concurs, iar criteriile, calendarul concursurilor, condițiile de angajare sunt postate pe pagina instituției. La fiecare sfârșit de an ei sunt evaluați atât de către directorii școlilor străine în care predau, cât și de către comisia de evaluare din cadrul ILR. Este necesar ca ei să își întocmească toate documentele de lucru, planificări, rapoarte, etc, în ambele limbi, atât în limba română cât și în limba țării-gazdă, să participe la activități interculturale organizate de scoli, să promoveze, prin activități culturale, imaginea României în țările respective. Ei sunt liantul principal dintre comunitatea românească și autoritățile spaniole și române.
Toate reuniunile de lucru oficiale au fost organízate la Ambasada României de la Madrid, față de care am numai cuvinte de laudă, pentru fiecare din echipele ambasadorilor din 2007 încoace dar, mai ales, pentru cei care au fost responsabili cu desfăsurarea cursului în toată Spania. Din păcate, termenul “proiect” care se folosește în momentul de faţă pentru un curs care se desfăşoară deja de 15 ani este desuet și impropriu, iar munca profesorilor ar fi foarte mult ușurată daca ar exista manuale de predare pentru toate nivelurile educative.
S-au făcut eforturi uriașe de atragere a copiilor români și a familiilor lor către studierea limbii române și nu a fost întotdeauna ușor întrucât multe familii au ajuns în țările străine supărate pentru faptul că au fost nevoite să iasă din țară, să-și părăsească oamenii dragi. Atât Ambasada, prin cooperarea permanentă cu autoritățile educative spaniole, prin organizarea reuniunilor de lucru și a altor activități culturale, cât și Departamentul Românilor de Pretutindeni, prin spijinirea activităților culturale ale asociațiilor românești și a cultelor, și-au adus un aport impresionant în formarea comunității românești, în apropierea elevilor față de curs și în îmbunătățirea imaginii României, în general.
Mă face de fiecare data să zâmbesc o întâmplare cu un elev român de 8-9 ani, care venea la curs și care insista că el, daca s-a născut în Spania, este spaniol. Desigur, aici era vorba de latura afectivă și de dorința lui de a se simți acceptat de grupul din clasa spaniolă. I-am spus că, chiar dacă deține cartea de identitate spaniolă, chiar dacă își schimbă sângele din corp, el tot român rămâne. Pentru că genele trag la rădăcini.
Din păcate românii s-au confruntat, acum 15 ani mai mult decât acum, și cu o imagine publică nefavorabilă în țara gazdă, imagine care începe să-și revină, încetul cu încetul. Pentru mulți copii români a fost o traumă izolarea, bullyingul psihologc al izolării pe criterii de naționalitate, inconștient produs, probabil, de copiii spanioli în școli. La unii s-a simțit mai mult, la alții mai puțin. Apoi, timpul prea puțin petrecut în mijlocul familiei, din cauza programului de muncă al părinților, i-a îndepărtat pe mulți de familie, mulți copii capabili s-au pierdut, nu și-au mai continuat studiile. Profesorii de LCCR au fost, nu o dată, mediatori și traducători între familiile copiilor români și conducerile școlilor.
Trăind în mijlocul acestor “ni-ni” și ajungând să simți ce simt ei, să treci prin ce trec ei, te făceau să nu te mai intereseze atât de mult propria persoană. Dăruirea profesorilor a fost totală și necondiționată. Ei s-au conformat cu “statutul” lor, au acceptat (sau nu, iar aceia au plecat) condițiile de angajare, și au înțeles că scopul activității lor este unul nobil: să facă din acești “Ni-Ni”, niste “Și-Și “adică oameni compleți, care să simtă că aparțin în aceeași măsură, atât societății spaniole, cât și comunității românești.
Fie ca acest curs să dăinuie și să încetinească, măcar, contopirea micilor izvoare limpezi și curate, în marile fluvii! Știm că este o luptă cu morile de vânt dar au mai fost asemenea “războinici” ale căror arme au fost hârtia și cerneala (sau, mai nou, ecranul), chiar pe aceste meleaguri iberice, și au rămas în istorie…
