Gândurile profesorilor-colaboratori LCCR la ceas aniversar

Vreme trece, vreme vine,/ Nu spera şi nu ai teamă.

                                                                (“Glossă”, Mihai Eminescu)

A trecut vremea… 15 ani au trecut de când cu pași sfioși, poate fără prea multă speranță, dar în același timp fără teamă, m-am alăturat frumoșilor oameni care, ca și mine au urmat mesajul din versul eminescian: ”Nu spera și nu ai teamă”. Ne-a unit dorința de a face cunoscut graiul românesc, cultura și istoria românească pe plaiuri îndepărtate de țara noastră natală. Am dorit să fim un fir de lumină care unit cu alte firicele să lumineze puternic, schimbând astfel imaginea greșită a multora despre România.

Și iată, după mulți ani, pot spune că visul este împlinit.

Am avut experiențe minunate cu elevi deosebiți și părinți extraordinari, care au realizat nevoia și importanța acestui curs. Au fost însă și momente când părea că totul se năruiește, că nu există nicio poartă de ieșire, când deznădejdea aproape că ne-a atins sufletul. Însă nimic nu ne-a putut opri să mergem mai departe. Frumusețea și bucuria împletite cu momentele grele prin care am trecut ne-au făcut rezilienți, ne-au ajutat să înfruntăm sentimentele și gândurile asociate cu situațiile dificile prin care am trecut.

Acum, la ceas aniversar, mă înclin în fața părinților care au făcut uneori imposibilul pentru a trimite copiii la curs; mă înclin în fața colegilor care au făcut uneori imposibilul pentru a merge înainte pe drumul pe care am pornit; mă înclin în fața directorilor care au făcut uneori imposibilul pentru a ne asigura condițiile necesare bunei desfășurări a cursului; mă înclin în fața doamnei director Daiana Cuibus care ne-a ascultat nevoile și a făcut uneori imposibilul pentru a continua acest proiect minunat.

Un ultim mesaj pentru părinții care vor citi aceste rânduri: faptul că acest curs încă funcționează se datorează unor oameni care au sacrificat din timpul lor, din viața lor. Nu treceți în mod nepăsător peste acest lucru. Profitați de avantajele care vă sunt oferite și trimiteți copiii la curs. Anunțați și pe alții care vă ies în cale despre posibilitatea de a putea învăța limba și cultura românească. Vă așteptăm!

Franța este în momentul de față sora mai mică din familia LCCR, în care a sosit după multă așteptare, însă cu mult entuziasm, la începutul anului școlar 2020-2021, prin participarea a două școli din regiunea pariziană (însumând un număr de 10 grupe de elevi) și cu colaborarea a doi profesori. Integrarea în proiect s-a făcut rapid și natural, având sprijinul tuturor: al autorităților române și franceze, al numeroșilor părinți conștienți de însemnătatea acestuia, al diverșilor actori care apreciază și care susțin misiunea comună a Statului român și a Institutului Limbii Române.

La începutul celui de-al treilea an de funcționare, ne bucurăm de efective în creștere, de o deschidere (chiar dacă încă timidă) către alte școli și localități și, nu în ultimul rând, de o excelentă colaborare cu colegii din țările participante, copiii din Franța fiind adesea invitați la diferitele proiecte pe care le desfășoară colegii din România și din celelalte țări europene.

Acum, la ceasul celor 15 ani de aniversare, ne dorim ca familia LCCR să-și mențină spiritul și energia vii. Pentru Franța, ne dorim ca proiectul să se extindă dincolo de regiunea pariziană. Foarte multe familii din diversele colțuri ale Hexagonului ne trimit semnale în acest sens.

Nu în ultimul rând, dorim să aducem un omagiu Excelenței Sale, domnului Ambasador Luca Niculescu, în timpul mandatului căruia Franța a putut deveni această soră mai mică, dar nu mai puțin activă și interesată, a familiei LCCR.

La mulți ani, LCCR! La mulți ani limbii române!

Momentul intrării mele în proiectul LCCR (septembrie 2019) aproape a coincis cu declanșarea crizei pandemice, când părea imposibil să menții un proiect care abia ce văzuse lumina în nordul Spaniei. Și totuși, ceea ce a urmat a stat doar sub auspicii favorable. Am fost adoptată cu generozitate de comunitatea de aici, am descoperit, am înțeles și asimilat o lume nouă, cu aspirațiile și regulile ei.

Țara Bascilor este o provincie a Spaniei cu anumite particularități lingvistice, având un sistem educațional construit pe modele lingvistice de studiu, respectiv modelul A, B sau D. Diferența între cele trei modele este dată de ponderea studiului disciplinelor în limba bască. Cu alte cuvinte euskera (limba bască) și limba spaniolă împart spațiul în studiul disciplinelor care formează curriculum-ul obligatoriu al ciclului primar și secundar. În acest context lingvistic complicat, studiul limbii române, devine o adevarată provocare. Totuși cu răbdare, pasiune și curaj, am creat “un spațiu” dedicat doar limbii române, în care copiii se întâlnesc, se descoperă și se regăsesc în limba română. Ceea ce am învățat în acești ani a fost că stăruința dascălului LCCR nu se poate limita doar la transmiterea din punct de vedere metodologic a cunoștințelor de limbă și cultură românească. Insuflarea unui set de valori, într-un mod lucid, tandru și responsabil le dă copiilor o deschidere mai amplă către (re)cunoașterea rădăcinilor lor.

Dacă identitatea lingvistică și culturală capătă contur doar prin rezistență la proba timpului, cei 15 ani de promovare și învățare a limbii și culturii romanești, demonstrează că proiectul LCCR a trecut proba timpului, dovedindu-și necesitatea și importanța în comunitățile românești din Europa.

Dacă ar fi să aleg o singură imagine reprezentativă a celor cincisprezece ani de când a început cursul de română, mi-ar fi tare greu. Pentru că mi-au rămas în memorie și în suflet multe amintiri: copiii citind poezii de Mihai Eminescu sau ascultând o poveste de Creangă, o serbare de ziua mamei, crearea unor mărțișoare, o îmbrățișare, interpretarea unui colind, bucuria câștigării unui concurs, așteptarea cu nerăbdare a lui Moș Crăciun, joaca, satisfacția de a rezolva un rebus mai complicat. Îmi amintesc de emoția fiecărui început de an, de bucuria elevilor de a reîntâlni prieteni dragi și de pasiunea lor de a învăța. De asemenea îmi amintesc de momentul în care am întrerupt lecția pentru că cei mici doreau să privească ploaia, îmi amintesc că le-am șters câte o lacrimă de pe obraz pentru că erau speriați sau le era dor de mama. Îmi amintesc cât de mult am învățat eu de la copii, și cât de multă iubire am primit de la ei. Simt doar recunoștință pentru privilegiul de a avea o profesie care mă pasionează și speranța ca acest proiect frumos să continue mulți ani de acum înainte.

Dacă ar fi să aleg o singură imagine, ar fi ochii copiilor care au trecut de-a lungul anilor prin clasa de română: ochii minunați, curioși, uimiți, zâmbitori ai elevilor mei care vin sau au venit la orele de limba română să descopere cine le sunt strămoșii și cine sunt ei.

În toate și peste toate, de cincispreceze ani, o constantă. Limba română. Cuvintele ei mi se lipesc de piele ca un praf auriu scuturat din filele cronicilor bătrâne. Mi se topesc în ochii pe jumătate închiși ca un de amurg de toamnă târzie în spatele gurilor de rai. Mi se ascund în minte precum comorile pe corăbii romantice  navigând pe mări levantine. Se unesc în paginile cărților așa cum se unesc degetele celor doi îndrăgostiți ce troienesc toată floarea de tei într-un sărut. Îmi intră în suflet așa cum picăturile grele de miere cad una câte una în alveolele fagurilor. Se cristalizează de jur-împrejurul meu ca o pânza de păianjen translucidă, înghețată și fragilă.

La cei 15 ani ai LCCR, în Portugalia aniversăm 7. Acești ani de „creștere” au fost grei, frumoși și rodnici. Am întâmpinat situații dificile, prin care au trecut, cu siguranță, și colegii din celelalte țări, însă cu perseverență, dăruire și multă muncă, îndrăznesc să cred că proiectul LCCR în Portugalia a ajuns pe un drum matur. Au fost ani frumoși pentru că am dăruit toată frumusețea limbii și culturii românești și am cules roadele frumoase ale respectului, recunoașterii și aprecierii valorilor noastre. O deosebită contribuție la derularea proiectului de Limbă, Cultură și Civilizație Românească au adus Ambasada României de la Lisabona și Institutul Cultural Român din Lisabona.

La 40 de kilometri de Lisabona, în Cascais, pe unde și-au marcat trecerea Eliade și Blaga, în cele două grupuri școlare în care îmi desfășor activitatea, împreună cu „copiii” mei, marcăm și noi prezența comunității românești în spațiul lusitan.

 Cursul LCCR a însemnat pentru mine o provocare profesională frumoasă, imposibil de comparat cu alte experiențe didactice, și care mi-a redefinit coordonatele în activitatea cu copiii. Am lucrat cu elevi de toate vârstele și cu grupuri eterogene, am avut perspectiva abordării limbii române ca limbă maternă, limbă etnică și limbă străină.

Activitatea susținută în cei 14 ani a fost o oportunitate excelentă de a desfășura concret o educație centrată pe elev și motivația școlară, de a crea condițiile unui progres școlar fără notare, de a utiliza în mod creativ diferite modalități de învățare.

A preda limba  română în diaspora și a-i familiariza pe copii cu cultura de origine e ca și cum ai sădi o plantă prețioasă într-un teren arid, îngrijind-o până când va avea forța de a se adapta mediului și a se proteja singură.

 

La aniversarea celor 15 ani de existență a Cursului de limbă, cultură și civilizație românească din cadrul Institutului Limbii Române, aș dori să felicit pe toți cei implicați în păstrarea identității naționale și să vă transmit dorința de a menține limba română vie și puternică, în țările în care ne aflăm.

Parafrazându-l pe poetul Viorel Ploeșteanu ”cursurile de limba română introduse în școlile din Irlanda, dau o șansă uriașă copiilor români de a nu pierde contactul cu rădăcinile lor și a conștientiza că aparțin unei culturi importante”.

De 15 ani, Institutul Limbii Române contribuie la integrarea cursului în sistemul educațional european, la dezvoltarea relațiilor româno-irlandeze, precum și la deschiderea de noi direcții de colaborare între România și Irlanda. Dorim de asemenea, să transmitem calde mulțumiri Ambasadei României la Dublin, care ne sprijină în toate demersurile noastre.