Sărbătorile de iarnă dețin un loc special în tradiția românilor. În satele românești asistăm la cele mai frumoase tradiţii care se păstrează până în zilele noastre.

Obiceiurile de iarnă la români încep o dată cu sărbătoarea de Sfântul Nicolae, pe 6 decembrie și se încheie la Sfântul Ion, pe 7 ianuarie. Acum se deschide o perioadă de primenire, curățare și bucurie, în așteptarea Nașterii lui Iisus Hristos când vicleiurile mehedinţene se întâlnesc cu Irozii din Ardeal, Buhaiul și Caprele bucovinene cu Turca de pe Târnave, iar colindătorii din Țara Oltului își cumpănesc frumusețea versurilor cu cele ale colindătorilor din Neamţ sau Vrancea. După Crăciun urmează o altă perioadă care marchează momente specifice ale Anului Nou. Acestea se înscriu într-un puternic caracter agrar, în care se vorbește despre muncile pământului, alungarea spiritelor rele pentru recolte mai rodnice.

Moșii cu daruri

Odată cu sărbătoarea Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie se deschide ciclul sărbătorilor de iarnă. In amintirea bunătății acestui sfânt, în tradiția românilor, Moș Nicolae, aduce daruri și dulciuri copiilor, în ghetuțele frumos lustruite. Câteva zile mai târziu, de Crăciun, un alt moș bun și darnic, Moș Crăciun, vine încărcat cu daruri pentru cei mici, dar și pentru cei mari. Cu timpul, Moșului Nicolae i se suprapune imaginea iconică a lui Moș Crăciun, acesta din urmă căpătând o mai mare popularitate. Originile sale se află în seria de ilustrații realizată în 1862 de caricaturistul Thomas Nast pentru publicația „Harper’s Weekly”. Santa Claus era reprezentat ca fiind un bătrân generos care împărțea daruri soldaților nordici în timpul războiului american de secesiune. Popularitatea Moșului simpatic însoțit de reni, care bucură copiii în fiecare an de Crăciun, trebuie căutată, poate, în viteza de propagare a marketingului vizual din secolul XX sau pur și simplu în modul de receptare și asimlare a unui personaj mitic în mentalul colectiv al unui popor. Dincolo de toate ipotezele, Moș Crăciun râmâne în imaginarul colectiv un personaj iubit care deține un loc privilegiat, cu același rol benefic și purtător de bucurie în sânul familiei.

Bradul de Crăciun

Bradul are un loc special în obiceiurile româneşti, fiind prezent la cele mai importante evenimente din viaţa unui om: naștere, nuntă, înmormântare. Bradul este “pomul vieții”, tânăr și nemuritor, un axis-mundi imaginat în același fel ca un stâlp care ține cerul, iar uneori este un fel de osie între pământ și cer. Se consideră că el aduce noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate. De Crăciun bradul este elementul central al caselor și gospodăriilor, el reprezintă bucurie și vitalitate, fiind împodobit cu fel de fel de ornamente, decorațiuni, globuri, dulciuri și luminițe.

Colindatul

Un obicei foarte popular la români este colindatul. Colindatul începe în ajunul Crăciunului și poate continua 2, 3 zile. Colindătorii, de la mic la mare, se adună în cete şi îşi aleg un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. In funcţie de zona etnografică ceata poate fi formata din grupuri de copii, de adulți, doar de fete, doar de băieţi sau grupuri mixte. Mesajul colindătorilor este acela de vestire a nașterii lui Hristos, dar prin colindă se transmite gazdei și prosperitate, în anul ce vine, sănătate și bucurii. „O, ce veste minunată,/ Lângă Viflaim se-arată,/ Cerul strălucea,/ Ingerii veneau,/ Pe-o rază curată.”

În Bucovina se crede că toate colindele sunt rostite pentru ca răul să dispară, iar satul să fie curat în noaptea de Crăciun; de asemenea, se spune că este un mare păcat dacă o gospodărie are uşa închisă în ajunul Crăciunului şi nu primește colindători.
În Dobrogea există două colinde tradiționale atestate de peste un secol, la Rasova și la Oltina, ”Raza soarelui” și ”Chiti-Mitii”, care se mai păstrează chiar și în zilele noastre: ”Chiti-mitii după sac/ Zgârii ochii la colac/ Dați colacu și hornacu/ Că plecăm la altă casă/ Că e fata mai frumoasă/ Și slănina mai gustoasă”.

Grupul de colindătorii poartă diferite denumiri: ceata de colindători, ceata de feciori (în Transilvania), ceata de juni (în ținutul Sibiu-Făgăraș), butea feciorilor/junilor (în ținutul dintre Olt și Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei și Năsăud), dubași (în Hunedoara vestică și ținutul Halmagiu-Beius), preuca (în Țara Loviștei), zoritori (în Țara Bârsei), călușeri (în zona Sibiu-Strei).
In general, colindătorii poartă costumul popular de sărbătoare, adăugând diverse alte accesorii, precum pălării, căciuli. Uneori poartă o bâtă sau măciucă, special ornamentată, traistă, clopoței, dube sau alte instrumente muzicale (cel mai adesea fluier). Colindatul are loc în curtea gospodarilor, în casă sau sub fereastră. Deseori, colindătorii sunt primiţi în casă şi sunt recompensaţi cu nuci, mere, colaci şi bani.

Steaua

Tot în zilele Crăciunului, până la Sfântul Vasile, copiii umblă cu Steaua. Ei se numesc stelari, crai, colindari sau colindători. Umblă în cete mici, cu o stea făcuta dintr-o sită veche, cu șase sau opt colțuri, învelite în hârtie colorată, iar în centru este așezată icoana Nașterii Domnului. Miezul cântării se referă la aflarea pruncului Iisus de către magi sau crai. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a bisericii catolice, câteva din literatura de nuanţă calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale.
„Steaua sus răsare, ca o taină mare,
Steaua strălucește, și lumii vestește,
Ca astăzi curata, Preanevinovata,
Fecioara Maria, naște pe Mesia.”

Uneori, stelarii colindă împreună cu Vicleimul (Irozii, Viflaemul), un teatru popular care prezintă scene de la Nașterea Domnului. Cuvântul ,,Viclei” este o veche deformare a cuvântului Bethleem (Viflainu, Vifleinu, Vefleem). Teatrul irozilor ar fi venit la noi pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe filieră occidentală, și este de fapt, un joc de păpuși, însoţit de cele 12 cântece rituale ale ,,Vicleiului”.

Jocul Caprelor

În întreaga Bucovină este răspândit, printre obiceiurile de Crăciun, jocul Caprei. Acest obicei este atestat încă din secolele XVII-XVIII în Moldova, în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, dar și în unele lucrări ale cronicarului Miron Costin. Cei doi încadrează jocul în genul teatrului popular, care se desfășura la început în bâlciuri și în târguri, oferit de către o serie de „trupe de actori ambulanţi“.

Masca este alcatuită dintr-un cap de capra din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului.  Melodia jocului caprelor este rituală și are același rol magic, apotropaic, de alungare a duhurilor rele. Pe durata jocului, capra dansează “clănțănind”, consumând energii vitale, moare și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții.
„Foaie verde și-o alună/ Buna ziua, ziua bună/ Ia deschideți porțile/ Să intre căprițele/ Ța, ța, ța, căpriță, ța/ Nu te da, nu te lăsa/ Ța, ța, ța, căpriță, ța/ Capra noastră-i cu mărgei/ Cu cercei cu catifeli/ Joacă veselă căpriță/ Toți îs bucuroși de ea.”

Jocul Turcii

Pe Târnave, jocul Caprei apare sub forma de ,,Turcă” (Țurcă), Bouriță (în jurul Sibiului) ori Cerb (în alte părți ale Transilvaniei). Turca colindă începând din seara de Ajun, pe la toate casele din sat și se spune că ceata nu trebuie să ocolească nicio casă la fereastra căreia arde o lumină. Turca joacă singură sau însoțită de bloj (mască de barbat sau de femeie bătrână) pe cântec de fluier, altădată și de cimpoi.

Anul Nou

Dacă zilele Crăciunului îmbracă o haină religioasa, Anul Nou (Sânvasaiu sau Crăciunul Mic) este mai mult o sărbătoare laica marcând trecerea în noul an. În această perioadă se întâlnesc mai multe obiceiuri populare, având, în general, un caracter agrar. Înnoirea anului conține în sine ideea perfecțiunii începuturilor și de aceea este așteptată cu bucurie. Anul Nou este marcat, în tradiția românească, de plugușor, sorcovă, vasilcă și jocuri mimice cu măști de animale sau personaje țărănești. Sunt obiceiuri care încă se păstrează, datorită caracterului lor spectacular sau pentru prilejul comunității de a petrece.

Plugușorul
Cu adânci rădăcini în spiritualitatea românească, Plugușorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. Versul e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei sau tălăngi. Varianta cea mai cunoscută este cea culeasă de Vasile Alecsandri: „Aho, aho copii și frați,/ Stați puțin și nu mânați,/ Lângă boi v-alăturați./ Și cuvântul mi-ascultați./ Ia mai mânați, măi, hăi, hăi …/ S-a sculat măi an,/ Bădica Traian/ Și-a-ncălecat pe-un cal învățat,/ Cu steaua de aur,/ Cu nume de Graur,/ Cu frâu de mătase,/ Împletit în șase,/ Cât vița de groasă,/ El în scări s-a ridicat,/ Peste câmpuri s-a uitat,/ Să aleagă-un loc curat,/ De arat și semănat.”

Plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Urătorii nu manifestă îngrijorare sau nemulțumire pentru că „iarna-i grea” și „omătu-i mare”, ci interpretează aceste semne precum o garanție pentru un nou an care se anunță îmbelșugat: „…Semne bune anul are/ Semne bune, de belșug / Pentru brazda de sub plug…”. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit. În scenariile mai complexe ale obiceiului apar și instrumente muzicale (fluier, cimpoi, tobă, cobză, vioară). Ca răsplată, gazda le dă colindătorilor colaci, cârnați, fructe sau bani.

 Sorcova

In prima zi a Anului Nou, umblatul cu sorcova e bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă dintr-un copac. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei:„Sorcova, vesela,/ Să trăiți, să-mbătrâniți,/ Ca un măr, ca un păr/ Ca un fir de trandafir./ Ca merii, ca perii,/ În mijlocul verii./ Ca vița de vie,/ La Sfânta Marie./ Tare ca piatra,/ Iute ca săgeata./ Tare ca fierul,/ Iute ca oțelul./ La anul și la mulți ani!”

Sărbătorile de iarnă în spațiul românesc reprezintă o experiență unică, deopotrivă încărcată de veselie, dramatism, cantec, joc, regenerare, ironie și poezie, un amalgam de contraste pe care doar românii îl pot armoniza atât de bine. Mesele îmbelșugate, colindele, cântecul, dansul dramatic, căldura și ospitalitatea gazdelor, toate acestea te transportă într-o lume în care e cu adevărat sărbătoare.

Bibliografie:

Ovidiu Bârlea, Folclor literar românesc, 1981
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, 1914
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, 1997
Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, 1942
Imagini foto – www.descoperalocuri.ro, www.basilica.ro