Studiul bilingvismului a luat o amploare deosebită în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, când bilingvismul începe să fie cercetat chiar de centre internaţionale special create pentru aceasta. Problemele bilingvismului sunt dezbătute la colocvii şi congrese internaţionale a căror tematică i se consacră în mod special. Lucrarea, devenită clasică, în care sunt fundamentate teoretic probleme legate de bilingvism aparţine lingvistului american Uriel Weinreich, “Languages in contact”, apărută la New York în 1953. U. Weinreich este unul din precursorii sociolingvisticii, recunoscut ca atare în toate studiile de lingvistică generală. Alaturi de el, au cercetat acest fenomen și lingviști precum L. Bloomfield, Claude Hagège, Georges Mounin și alții.
În ultima vreme interesul pentru fenomenele bilingvismului, precum şi pentru însuşirea unei a doua limbi a continuat să sporească în rândul cercetătorilor. În parte, vizibilitatea acestui fapt se datorează creşterii rapide a diversităţii culturale şi lingvistice din societăţile industriale, ca o consecinţă a intensificării imigării şi programelor de stabilire a refugiaţilor. Cei ce deţin decizia politică sunt în mod firesc interesaţi să optimizeze eficienţa programelor prin care copiii şi adulţii învaţă limba dominantă în societate. Interdependenţa economică şi ştiinţifică de pe arena internaţională generează o cerere tot mai mare de indivizi cu competenţe bilingve care pot facilita colaborarea interculturală. Pe lângă diversitatea şi contactul crescânde dintre culturi pe plan intern şi internaţional, un alt factor care alimentează astăzi interesul pentru bilingvism îl constituie, în numeroase ţări, un mare grad de recunoaştere a drepturilor lingvistice ale minorităţilor indigene şi culturale. În diverse ţări ale lumii grupurile minoritare au solicitat şi au primit sprijin instituţional pentru păstrarea şi revitalizarea limbilor periclitate de către mass-media şi sistemul educational.
Prin bilingvism se înţelege competenţa în două limbi, şi anume capacitatea unui individ sau a unei populaţii de a utiliza în comunicare două sisteme lingvistice diferite. În vorbirea curentă, este bilingv cel care este în stare să folosească în egală uşurinţă două limbi naţionale.
A fi bilingv sau multilingv ce ar însemna ca atare?
L. Bloomfield defineşte bilingvismul ca fiind „însuşirea a două limbi ca şi cum ambele ar fi materne”. Această poziţie absolutistă are în vedere, de fapt, „bilingviştii perfecţi”, „bilingviştii nativi” sau „ambilingviştii”. E. Weinreich defineşte bilingvismul într-o manieră mai puţin absolută: Este bilingvist cel care posedă cel puţin una din cele patru calităţi (a vorbi, a înţelege, a citi, a scrie) într-o altă limbă decât cea maternă”. E. Haugen se situează decisiv în competenţele de producere:” E vorba de bilingvism atunci cînd individul poate să producă enunţuri cu sens în altă limbă decât cea maternă.” Claude Hagège consideră că o persoană este bilingvă atunci când competenţele lingvistice sunt comparabile în ambele limbi (citat după Claude Stoll). Georges Mounin consideră: „bilingvismul este maniera unui individ de a vorbi cu u şurinţă în două limbi. De asemenea – coexistenţa a două limbi în aceeaşi comunitate, cu condiţia că majoritatea locutorilor să fie realmente bilingvă: ca exemplu ne serveşte bilingvismul spaniol-catalan pentru Catalonia spaniolă.Despre comunităţile bilingve, John J. Gumperz scrie următoarele. „În societăţile bilingve, vorbitorii prezintă grade diferite de competenţă. Unii stăpânesc ambele limbi la fel de bine; alţii vorbesc numai o limbă, în mod obişnuit, şi o cunosc pe cealaltă doar superficial” (Gumperz 1975: 209). Cercetările lingvistice pe această temă au demonstrat deja că, între indivizii bilingvi, sunt puţini aceia care vorbesc la acelaşi nivel ambele limbi, ei fiind denumiţi de Michael A. K. Halliday, ambilingvi.
Conform condițiilor achiziționării celei de-a doua limbi (unde ? când ? cum ?) se pot deosebi:
1. Bilingvismul precoce:
a/ bilingvism compus (achiziționat în copilărie, în familii bilingve);
b/ bilingvism coordonat (în procesul școlii);
2. Bilingvismul natural (în căsătorii mixte);
3. Bilingvismul voluntar (determinat de voința individului):
a/ bilingvism simultan (a învățat cea de a doua limbă concomitant cu alta limbă);
b/ bilingvism consecutiv (dupa altă limbă);
c/ bilingvism primar (prin contact);
d/ bilingvism secundar (prin instruire).
Se cuvine de subliniat faptul că bilingvismul nu este un fenomen care apare sporadic şi numai în unele regiuni de pe mapamond. Se ştie că pe glob sunt vorbite aproximativ cinci mii de limbi şi sunt doar peste două sute de ţări. Aşadar, multe ţări pot fi considerate multilingve, ţări în care se vorbesc mai multe limbi şi unde trăiesc multe grupuri de vorbitori folosind alături de limba maternă, şi limba ţării a cărei cetăţeni sunt. În studiile lingvistice care tratează fenomenul bilingvismului apare mereu ideea că aproximativ o jumătate dintre locuitorii de pe glob sunt bilingvi sau trăiesc în mediu bilingv sau – poate e surprinzător şi de necrezut – „în lume sunt mai mulţi indivizi bilingvi decât monolingvi”.
Bibliografie
„Bilingvismul”, Borbely Anna, Ungaria, 2008
“Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o disociere utilă pentru analiza limbilor în contact”, Moldovanu Gheorghe, Revista Limba Română, Nr. 11, anul XV, 2005
„Bilingvismul şi însuşirea unei a doua limbi”, Cummis Jim, Canada, 2011